În zilele noastre în lume sunt numeroase botezurile de adulţi, de tineri sau de copii mai mari, căci mulţi n-au primit harul botezului de la naştere. Botezul este un rit care angajează întreaga persoană şi îi conferă o viaţă nouă. Faptul de a-l cere, pentru sine sau pentru copilul propriu, implică o răspundere serioasă. Această cerere angajează şi răspunderea întregii comunităţi.

Dacă botezul pune accentul în primul rând pe iertarea păcatelor şi pe înfierea divină, mirul – confirmarea – manifestă mai ales darul Duhului Sfânt şi integrarea celui botezat în Biserica misionară.

A cere mirul este un act de curaj, căci Duhul călăuzeşte şi suflă unde vrea: cel confirmat va trebui să-l vestească pe Domnul şi să iasă din umbră spre a fi lumină «ce luminează tuturor celor din casă». «Voi sunteţi lumina lumii, spune Domnul. Nu se poate ascunde o cetate aşezată pe înălţime» (Mt 5, 14).

Euharistia este un sacrament, care cuprinde adevăratul trup şi adevăratul sânge al lui Isus Cristos, sub chipul pâinii şi al vinului, pentru hrana sufletului nostru.

EXPLICAŢIE: 1) Euharistia este un cuvânt grecesc, ce înseamnă mulţumire, pentru că prin ea mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile lui. Euharistia este un sacrament pentru că are toate câte se cer pentru un sacrament: a) semnul văzut este chipul pâinii şi al vinului sub care se află ascuns Isus Cristos după consacrare; b) harul nevăzut – prin aceasta Euharistia întrece pe toate celelalte sacramente, căci dacă acestea ne dau numai harul sfinţitor sau ni-l sporesc, ea ne dă pe însuşi Isus Cristos dătătorul tuturor harurilor; c) orânduirea de la Isus Cristos cum vom vedea mai apoi.

2) Isus Cristos, se află adevărat în Euharistie, cu trupul, cu sângele, cu sufletul şi cu toată Dumnezeirea sa, însă este ascuns într-un chip minunat, printr-o minune, ce noi nu o înţelegem dar trebuie s-o credem, pentru că El însuşi ne-a spus acest adevăr; şi ni-l învaţă sf. Biserică.

3) Scopul acestui Mare Sacrament este, ca să fie hrana sufletului nostru precum vom vedea mai încolo.

Pâinea şi vinul ne hrănesc trupul; Isus Cristos în Euharistie ne hrăneşte sufletul, de aceea chipul pâinii şi al vinului sunt semnul văzut al harului nevăzut.

Pocăinţa sau Penitenţa este un sacrament în care duhovnicul iartă păcatele, dacă omul se căieşte de dânsele, le spovedeşte şi este hotărât să nu mai păcătuiască.

EXPLICAŢIE: Sacramentul acesta se cheamă Pocăinţă sau Penitenţă pentru a arăta că el este orânduit spre iertarea păcatelor, pentru care trebuie făcută o pedeapsă oarecare spre a îndestula dreptatea lui Dumnezeu. Acest sacrament se mai numeşte şi Confesiunea sau Mărturisirea păcatelor căci pentru a dobândi iertarea dorită păcătosul trebuie să-şi mărturisească păcatele. Prin Pocăinţă se iartă numai păcatele făcute după Botez, dar se cere absolut ca păcătosului să-i pară rău că a păcătuit şi să se hotărască că nu va mai păcătui mai mult.

Maslul este un sacrament, în care bolnavul prin ungerea cu untdelemn sfinţit şi prin rugăciunea preotului, dobândeşte harul lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletului şi deseori chiar sănătatea trupului.

EXPLICAŢIE: 1. Maslul se mai cheamă şi Cea din urmă ungere, căci omul primeşte mai multe sacramente prin ungere, aşa se unge la Botez, la Mir, şi la Preoţie, însă cea din urmă este pe patul morţii.

Acest sacrament se dă prin ungerea cu untdelemn sfinţit; aşa învaţă Sf. Apostol Iacob (Ep. c. 5. 14-15): «Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii, şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe dânsul Domnului şi, de va fi în păcate, i se vor ierta lui».

2. Din cuvintele Sf. Iacob se vede clar că acest sacrament este orânduit pentru binele sufletului şi al trupului. Pentru suflet, face ca bolnavului să i se sporească harul sfinţitor; îi iartă păcatele lesne-iertătoare, ba chiar şi cele de moarte, dacă bolnavul nu le mai poate spovedi, dar se căieşte în inimă de dânsele; îi iartă pedepsele vremelnice şi îi dă curaj să se lupte cu diavolul, care în acele clipe caută să-l piardă cu orice preţ. Iar pentru trup face ca suferinţele să i se uşureze, ba chiar capătă sănătatea, dacă îi foloseşte sufletului şi Dumnezeu se înduplecă să-i mai prelungească viaţa.

3. Când preotul administrează acest sacrament face o cruce cu untdelemn sfinţit pe organele simţurilor, zicând: «Prin această sfântă ungere, şi prin sfânta mila sa, să-ţi ierte Domnul tot ce ai greşit prin văz, auz, miros, vorbă pipăit şi umblare.»

Preoţia este sacramentul prin care misiunea încredinţată de Cristos apostolilor continuă să se exercite în Biserică până la sfârşitul veacurilor: este deci sacramentul slujirii apostolice. Cuprinde trei grade: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul.

[În legătură cu instituirea şi conferirea misiunii slujirii apostolice de către Cristos, vezi § 871 şi urm. Aici e vorba numai de calea sacramentală prin care este transmisă această slujire].

  1. „Legământul căsătoriei, prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o comunitate pe viaţă, rânduit prin însăşi natura sa spre binele soţilor, precum şi spre naşterea şi educarea copiilor, a fost ridicat de Cristos Domnul, printre cei botezaţi, la demnitatea de sacrament”[1].
  2. Sfânta Scriptură se deschide cu episodul creării bărbatului şi femeii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu[2] şi se încheie cu viziunea „nunţii Mielului” (Ap. 19, 7. 9). De la un capăt la altul, Scriptura vorbeşte despre căsătorie şi despre „misterul” ei, despre întemeierea ei şi despre sensul pe care Dumnezeu i l-a dat, despre originea şi despre scopul ei, despre diferitele sale realizări pe tot parcursul istoriei mântuirii, despre greutăţile izvorâte din păcat şi despre reînnoirea sa „în Domnul” (1 Cor 7, 39), în noul legământ dintre Cristos şi Biserică[3].