Postare care-ţi descarcă bateria şi încarcă muşchii minţii

//Postare care-ţi descarcă bateria şi încarcă muşchii minţii

Postare care-ţi descarcă bateria şi încarcă muşchii minţii

Te-ai rugat vreodată să ai un concediu mişto? Şi a ieşit pe jumătate naşpa, sau doar naşpa, sau s-a anulat de tot? Nu cred că e om pe lumea asta care să nu fi îndrugat la un moment dat, în cel mai îndepărtat colţ al inimii lui, o oarece formă de rugăciune. Deziluzia te cuprinde imediat întrucât rugăciunea nu prea aduce rezultatul scontat, nu prea „funcţionează”. Curând după deziluzie musteşti de revoltă şi dispreţ.

Revolta vine din faptul că Dumnezeu nu e un tonomat, la care rugăciunea sunt fisele. Revolta vine din faptul că nu-l poţi tine în lesă pe Dumnezeu, nu te „ascultă”, nu e chip să îl poţi controla sau condiţiona. E un agent liber, e Libertatea prin excelenţă. Până şi Lucifer, cel mai strălucit şi mai cunoscător dintre minţile spirituale, căpetenia îngerilor, s-a revoltat pe acest fapt.

Şi generaţia mea a început să dispreţuiască religia, Biserica, pe Dumnezeu… Nu mă supăr, eu făcusem asta dinainte să fie la modă. Dar nu cred că ateismul are viitor. Deşi ateismul are multe motive să existe, totuşi nu sunt suficiente (dacă vrei să rămâi coerent şi onest). Omul este structural o fiinţă religioasă. Dacă crezi opusul, ori nu ştii prea multe despre religie, ori nu ştii prea multe despre propria ta fiinţă umană. Cel mult schimbi în şoaptă ici-colo cui îi atribui titulatura de „dumnezeu”, dar funcţionezi pe bază de axiome la care aplici raţionalitatea, experienţa şi conştiinţa.

De ce este vitală calitatea axiomelor (religia)? Axiomele generează sistemele tale de valori, care generează modul în care percepi realitatea, care determină acţiunile tale. În evoluţionism, tot ce nu ajută la existenţa şi împlinirea individului este eliminat. De asta şi limbajului uman a înaintat constant pe două picioare: unul matematic-raţional şi un altul poetic-mistic. Amputează-l pe oricare şi vezi cât de departe nu poţi ajunge.

De altfel, când generaţia mea vrea să facă pe serioasa şi renunţă la ateismul de faţadă, se observă o explozie de spiritualitate individualistă. Fiecare îşi generează panteisme şi new age-uri după poftele sale. Spadasini ai sufletului precum C.S. Lewis observă că aceste spiritualisme nu trec de ciurul criticii raţionale. Avertizează în „The Great Divorce” despre ce pândeşte în umbră când fiecare îşi construieşte religia după cum îl taie fanteziile: „Infernul este locul în care ţi se îndeplinesc absolut toate dorinţele”. Acest tip de spiritualitate este un sentimentalism molcom, uşor de digerat dar bolnăvicios, care duce individul la o cruntă depresie şi derivă interioară. Nu mă crezi? Dă un ochi curat primprejur ori prin interiorul tău şi vezi ce de-a deliruri găseşti.

Atacurile ateilor de carieră cât şi a new age-ărilor faţă de creştinism sunt reacţii la traume. În primul rând suntem nişte fiinţe traumatizate în urma contactului cu viaţa. Apoi traumatizate că rugăciunea creştină „nu funcţionează”, apoi traumatizate că nu-l putem lua în stăpânire pe Dumnezeul-Treime, apoi mai adaugă traumele din tonele de superstiţie şi stupiditate, de prefăcătorie religioasă şi schizofrenie morală ale creştinilor.

Nietzsche avea dreptate: creştinismul moare sugrumat de mâna creştinilor! Personal am privit zeci de ani rugăciunile lor. Şi zeci de ani am detestat rugăciunea. Mi se descoperea ca o formă de slugărnicie, de poate-poate îl conving pe „Marele Boss” să îmi dea şi mie o firimitură acolo sau măcar să nu mă trăsnească când mi-e cerul mai senin. Nietzsche îşi continua seria de lovituri, aparent juste, spunând că moralitatea creştină e una de sclav. La prima vedere asta se vede în lung şi în lat prin biserici: o evlavie scorţoasă ce nu aduce vitalitate ci doar duplicitate, laşitate şi mercantilism. Rugăciunea nu reflectă nici măreţia lui Dumnezeu, nici măreţia umană (chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în oameni).

Un astfel de Dumnezeu şi o astfel de rugăciune nu pot fi nici atrăgătoare, nici fascinate pentru om. Şi totuşi indivizi, popoare şi culturi atât de variate au fost atrase şi fascinate de creştinism. De aici au dat buzna în lume uimitoare picturi, compoziţii muzicale şi literare, creaţii arhitecturale cât şi cea mai evoluată civilizaţie din câte au populat pământul: civilizaţia occidentală. Unde s-a rupt filmul? G.K. Chesterton punctează genial cu un trabuc aprins şi un whisky: „Criticii creştinismului nu detestă creştinismul, ei detestă ce îşi imaginează că ar fi creştinismul”.

E de înţeles ca rugăciunea să aibă şi o dimensiune de cerere de ajutor. Suferinţa curge prin venele vieţii: fie tragedii de tot felul, fie stupiditatea noastră, fie răutatea noastră malefică. Fondatorul cartusienilor avea o vorbă la el: „Stat crux dum volvitur orbis”, latinescul pentru „Crucea rămâne fixă, deşi lumea e în mişcare”. Crucea înălţată nu e doar simbolul unei suferinţe, ci a celei mai abominabile suferinţe şi a morţii. Prezenţa Crucii nu face altceva decât să conteste până la os Binele şi Frumuseţea vieţii, pe Dumnezeu însuşi – sursa existenţei.

Deşi am ieşit pentru mulţi ani de pe orbita creştinismului, am găsit mereu fascinant episodul cu Isus în Grădina Ghetsemani. Acolo, inevitabilitatea confruntării totale cu grotescul Crucii, absorbirea cataclismului dispreţului si ratărilor morale a fiecărui individ în parte de către Isus (cuvântul „păcat” derivă din termenul „hamartia” care înseamnă ratarea ţintei de către arcaşi) i-a dus angoasa până la sânge. A ajuns să implore evitarea acestui pahar amar. Dar Isus mai face ceva! Ceva ce detonează sensul rugăciunii în creştinism: nu evitarea paharului amar, nu să fie „ascultat” este centrul rugăciunii, ci să menţină unitatea de inimi cu Tatăl, să facă „voia Tatălui”!

De ce obsesia lui Isus asupra menţinerii acestei unităţi de voinţă, a acestei intimităţi de inimi în pragul celui mai negru tăvălug al experienţei umane, când normal ar fi evitarea, fuga, pasarea responsabilităţii ori contra-atacul letal?
1.Noi, oamenii, traumatizaţi în urma contactului cu viaţa, nu credem nici în bunătatea, nici în eficacitatea lui Dumnezeu. E totuşi o atitudine cam arogantă, căci prin forţele proprii (filozofia) nu putem dibui decât umbre despre El. Numai Dumnezeu îşi poate cunoaşte inima (de unde şi necesitatea ca El să se reveleze). Abia în această interacţiune dintre Fiul şi Tatăl, când Fiul stă în pragul suferinţelor cumplite, ni se descoperă şi nouă esenţa acestui Dumnezeu. Nimeni, nici măcar Fiul, nu s-ar fi încredinţat cu Iubire, Adevăr şi Umilitate să facă voinţa Tatălui în acel moment dacă nu cunoştea că inima Tatălui, este la rândul ei în totalitate Iubire, în totalitate Adevăr, în totalitate Umilitate.

2.Termenul cheie de interpretare, fără de care degeaba ragi la poarta-nchisă, nu este Iubire sau Atotputernicie, ci Umilitate. Umilitate, nu slugărnicie, nu slăbiciune. Grecii au articulat acest şoc prin termenul „kenosis”. Umilitatea (kenosis) înseamnă moartea pentru sine şi trăirea pentru Celălalt (Tatăl pentru Fiul, Fiul pentru Tatăl, Sf. Treime pentru oameni). Umilitatea (kenosis) face ca Dumnezeu să-şi croiască drum de iubire prin greoaiele minţi ale oamenilor şi prin inimile noastre înveninate de rateuri, deşi El nu are nevoie de noi să fie fericit. Umilitatea (kenosis) face ca El, Copacul Verde al Vieţii, să absoarbă bolile celorlalţi copaci din jur, să moară moartea atrasă de copacii ce-şi îndreaptă rădăcinile spre izvoare otrăvite ca să le redea lor libertatea şi puterea pe care şi-au înstrăinat-o. În concluzie: umilitatea (kenosis) face ca Dumnezeu să depăşească standardele meritocraţiei când se oferă pe sine şi propune Paradisul! Asta e măreţia lui Dumnezeu împotriva căreia fălosul Lucifer s-a revoltat, evlavioşii s-au scandalizat, filozofii considerau nebunie, iar noi oricum suntem pe lângă. Cred că toţi îngerii şi toţi demonii stăteau cu sufletul la gură în acea clipă, iar apostolii, care aveau bilete în primul rând, ăia dormeau.

3.Trăind din descoperirea pe care Dumnezeu ne-a făcut-o despre cine este El (rugăciunea), nu se obţine satisfacerea doleanţelor ci o nouă inimă. Prezenţa intimă cu cineva care musteşte de grijă geloasă în favoarea ta, de atotputernicie şi de umilitate îţi restructurează percepţia realităţii. Te converteşti! Din această intimitate reînvie chipul lui Dumnezeu în tine. Isus prinde robusteţe şi confruntă liber momentele de suferinţă! Chiar şi Crucea care-i aduce moartea la un strigăt distanţă. Şi le învinge pe fiecare în parte pentru că nu îşi ratează ţinta iubirii (adică nepăcătuind). Asta îl face să fie „Domnul”. Crucea e o contestare a ordinii Binelui şi Frumuseţii create de Dumnezeu în fiinţa noastră. Învierea după momentele Crucii este o reconfirmare a ordinii invincibile a Binelui şi Frumuseţii instituite de El. Dar fără intimitatea de inimi cu Dumnezeu suferinţa (păcatul) te îngustează la minte şi îţi varsă fiere în inimă, aduni laşitate şi ură mocnită.

De ce te-ar interesa asta? Din motive pragmatice. Cred că e de mare folos să ştii pe ce lume trăieşti. Principalele decizii care îţi vor determina personalitatea, direcţia vieţii, familia, relaţiile, cultura, cum te corectezi în derapaje şi cum te vei aduna în suferinţe le vei lua în funcţie de cât de bine cunoşti fundamentele realităţii. Să nu ai un minim de sofisticare despre structura realităţii în care eşti în totalitate cufundat e ca şi cum nu ai vrea să înoţi în mijlocul oceanului. Oricât de amuzant ar fi să te zbaţi în toate direcţiile nu înseamnă că înoţi. Ar fi de bun augur să înveţi să înoţi şi să ai busolă, iar dacă o ai să aibă şuruburile bine strânse. Degeaba ai potenţial să fii toate dar ajungi să fii nimic. Rămâi nestructurat moral, nestructurat emoţional, nestructurat în familie, nestructurat social. În contact cu viaţa devii victimă sigură şi călău necruţător, izvor de suferinţă nenecesară şi evitabilă. Cam cât eşti tu şi cam cât e oceanul realităţii umane? Cine o fi oare în avantaj? Ai ceva mai bun de făcut cu tine?

Fiinţa umană este o minunăţie când reînvie chipul lui Dumnezeu în ea. Viaţa creştină nu e o escapadă din lumea asta, nu trebuie să fugi tu în „Ceruri”, nu e păgânism neoplatonic. Viaţa creştină este cea de „Alter Christus” („Alt Cristos”) : să creşti în intimitatea inimilor cu Dumnezeu nu pentru a ajunge tu în Paradis ci pentru a permite Împărăției Cerurilor să se coboare în fiinţa ta, şi prin tine pe pământ! Tu eşti continuatorul şi colaboratorul principal al operei lui Isus. Ăsta e singurul lucru pe care îl vrea Dumnezeu: să se coboare în inima Ta, Împărăția Cerurilor (stăpânirea asupra suferinţei şi morţii fără să-ţi sacrifici umanitatea) să se coboare în fiinţa ta!

Cerul (Dumnezeu, izvorul vieţii) şi pământul (omul, creatura prin excelenţă) se unesc în aceiaşi inimă fără rateuri pentru prima oară în Isus, iar efectul este confruntarea umanistă victorioasă cu toate momentele Crucii şi învierea sa cu Trupul Glorificat! În Viaţa după viaţa de după moarte nu vom mai avea o inimă ci îl vom avea pe Dumnezeu însuşi în locul ei. Iar din această uniune toate posibilităţile sunt oferite omului: Trupul Îndumnezeit! Nu e doar o axiomă filozofică ci şi un fapt cu martori!

Ăsta da un Adevăr care atrage, care fascinează, care bucură. Dacă îl iei la bani mărunţi dai numai de monede de aur. Rugăciunea care însumează toate de mai sus este Lauda! Fără ea apar tot felul de spiritualităţi bizare, proiecţii ale propriului psihic şi atât. Fără Laudă nu poţi percepe libertatea moralei creştine, dulceaţa Poruncilor şi bucuria Sacramentelor. Avea Tereza de Avila o vorba la ea: „De creştini cu feţe acre, fereşte-ne Doamne!”.

By |2018-09-08T14:31:11+00:00august 10th, 2018|Categories: Credință și spiritualitate|0 Comments

About the Author:

TIBA Marius
Autor: http://www.librariasfiosif.ro/carte.php?id_produs=855

Leave A Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.