AMORIS LAETITIA – Bucuria iubirii

Îmi rulează pe retină prin citatul din fotografie filmul unui dialog-reflecţie cu o doamnă la a doua spre a treia tinereţe care mă chestiona acum ceva vreme cu un zâmbet matern:

– Cum de un băiat la vârsta ta şi aşa chipeş ca tine nu are deja o soţie sau iubită?

Întrucât îmi schimbasem pasta de dinţi, cred că aveam un zâmbet mai strălucitor în acea clipă de păream eu chipeş. Luând în serios întrebarea ei, posibilele răspunsuri se învârteau în capul meu ca numerele de pe ruletă în cazinouri aşteptând să văd unde cade bila ca să-i dau replica câştigătoare. Până să aleg eu răspunsul, doamna zise privind scurt spre mine:

– Cred că eşti un tip prea exigent cu fetele!

Umorul pedagogic din vorba ei mă făcea să nu o contrazic, plus că e semn de stupiditate ireversibilă să negi sau să spălăceşti realitatea.

– Da, probabil sunt un tip exigent! Numai “ei” îi voi da pe acest pământ accesul, încrederea şi autoritatea să-mi modeleze sufletul din interior, din intimitatea noastră. Ca din ceva deja minunat (sufletul meu) mâinile ei să facă ceva măreţ… ca din ceva deja minunat (sufletele noastre, cu toate rateurile de moment) să facem ceva măreţ! De altfel, de la sânul ei se vor hrăni copiii mei! E normal să tin cont de exigenta si valorile iubirii!?

Ea mi-a confirmat răspunsul, dar a continuat:

– Eh, când o să fie acea “ea” o să treci peste multe din imperfecţiunile şi greşelile ei.

În faţa evidenţei i-am răspuns ca atunci când eşti în deşert, nu poţi decât să mergi până la capăt:

– Nu, nu voi trece peste multe ci voi trece peste toate imperfecţiunile şi greşelile ei! Cu o singură excepţie… e o mare diferenţă între a fi nebun după “ea” şi a fi prostul ei.

** Deşi niciodată feminitatea femeii nu poate genera masculinitatea barbatului (nici viceversa), în schimb ea poate invita şi chema la lumină tot ce e mai strălucitor din masculinitate, poate consola ce e mai dureros în ea, poate uşura ce e mai apăsător în ea (şi viceversa). Numai atunci se poate rămâne nebun după ”el/ea” şi să-ţi placă la nebunie să fii nebun după ”el/ea”. Cum ar fi să vrei să faci din sufletul minunat al celuilalt ceva măreţ! Cum ar fi să vreţi să faceţi din sufletele voastre (şi implicit din întreaga persoană umană) ceva măreţ! Nu doar o casă, maşină, ceva excursii şi alte câteva firimituri să fie bine ca să nu fie rău! Cred că e o luptă, poate singura, de pe pozitia inimii, pentru care merită să trăieşti, să te dăruieşti şi să mori ca să simţi că eşti viu!

****La 20:30, călare pe butoi cu clătinare laterală naturală, direct din terasa plină de stelişti: Hai Dinamo!

Caravaggio – Sărutul lui Iuda

„«În momentul creaţiei, Dumnezeu i-a dăruit omului suflarea de viaţă umană sărutându-l». Aşa înţelegeau iubirea lui Dumnezeu pentru oameni unii comentatori din vechime la Geneză”.

Apoi, omul îi răspunde tot printr-un sărut, însă trădându-l!

Parohul de Ars spunea că „vederea chiar şi a celui mai mic păcat dinaintea lui Isus poate să ne arunce în disperare, într-atât de mult sufletul nostru ar putea fi sfâşiat văzând cum ajunge să fie rănită delicateţea inimii Sale, felul în care e dispreţuită puritatea iubirii Lui”.

Puritatea iubirii Lui este măsura justiţiei Sale, umilitatea Lui este mânia Sa. Cand o inimă obişnuită să se conducă prin egoism se va pune faţă în faţă cu puterea şi maiestuozitatea care vin numai din puritatea şi umilitatea inimii Lui, se va umple de furie, va deborda de dispreţ, va înţelege că e deja înfrânta căci nu va putea alege o astfel de iubire.

(*dedicat mai ales catolicilor care au început azi Triduumul Pascal)

Sare sau piper?

Am cunoscut la un moment dat o persoană mai mică decât mine ca vârstă pe care nu o interesa să facă pe deşteapta deşi o ducea capul, nici să se ascundă după propria-i umbră deşi era sensibilă, nici să dea peste nas deşi era răspicată, nici să „scuipe” şi să fugă ori să urle să întoarcă spatele şi să dispară deşi avea atuurile ei în domeniu.

E vorba despre o amică cu care, mai de mult, schimbam între noi sarea şi piperul vieţii; iar când au început derapajele necontrolate, nu am întârziat să i le fac prezente punându-i „oglinda” direct în faţă. La abordarea mea pedagogic-acidă mă aşteptam, cum e obiceiul pe la noi, să mi se răspundă cu tradiţionalele texte de zeflemea, ipocrizie, laşitate politicoasă, pasare de responsabilitate şi autosuficienţă pasiv-agresivă. Toate abordări de „succes” şi de „învingător” – pentru astrele mediocre.

In schimb, ea mi-a spus: „Am avut multe pe cap perioada asta. Iartă-mă că nu-ţi sunt o prietenă bună şi îmi pare rău că nu sunt capabilă să-ţi preţuiesc prietenia aşa cum ar trebui. Sper că nu vei rămâne mult timp supărat şi distant faţă de mine!”.

Am crezut că mă ia la mişto! În clipa când am realizat că nu e o glumă mi-am simţit micimea proprie în raport cu măreţia ei. Mi-am simţim micimea inteligenţei mele ascuţite în faţa măreţiei iubirii ei bazate pe adevăr. Să fiu „deştept”, să fiu inteligent, să fiu eu ala mai şmecher, de departe nu e suficient ca persoană umană. Deşi ştiam mult mai multe lucruri decât ea, deşi aveam experienţe mult mai variate şi mai numeroase decât ea, deşi puteam să o învăţ multe lucruri, ea mi-a dat lecţia fundamentală a ce înseamnă o persoană umană demnă, o persoană cu un contur clar al feţei şi al inimii.

Nu a răspuns la foc cu foc că ne făceam amândoi scrum şi nu a răspuns nici cu indiferenţă, ci cu raţiunea inimii. În cadrul unei simple conversaţii oneste a reuşit să convertească greşelile şi imperfecţiunile ei într-un act de cunoaştere (de sine) şi de iubire.

M-a dezarmat pe loc şi o admiram pentru asta! Bineînţeles că era o conversaţie în care nu era vorba de „eu” vs. „tu”, de „care pe care” ci despre adevăr, despre ce e bine şi ce nu, în concret. In mod paradoxal, această „dispreţuire” de sine de dragul iubirii bazate pe adevar si nu pe a avea dreptate a făcut-o cu mult mai mare decât mine. Din maestru am devenit învăţăcelul din spatele clasei, mă simţeam aproape analfabet. Ea nu era doar politicoasă ci avea reflexul unei conştiinţe sănătoase, avea „simţire” umană şi era mândră de asta, o trăia aplicat în concret.

Am admirat-o pentru că a ales mai degrabă sa se pună pe o poziţie vulnerabilă, teribil de riscantă şi musai de evitat după (i)logica noastră de oameni ipocriţi, mediocri şi comozi. Cu siguranţă în sensibilitate ei feminină nu i-a fost deloc uşor. Dar tocmai această vulnerabilitate şi fidelitate faţă de sensul inteligenţei şi inimii ei i-a dat măreţia (şi mie lecţia).

Pare stupid, exagerat ori suspect dacă cineva e mai preocupat de o prietenie/iubire bazată pe adevăr decât bazată pe imagine, pe putere, pe autosatisfacţie, pe comoditate, pe manipulare şi alte derivate din egocentrism. Considerăm slabi, inferiori sau proşti pe „cerşetorii de iertare” ca act de cunoaştere şi de iubire bazată pe adevăr, ca reflex al unei conştiinţe sănătoase. Considerăm slabi, inferiori sau proşti pe cei care deprind obişnuinţa unei reflecţii lucide şi oneste despre sine, prin care se discerne şi îşi separă singuri gunoiul, redând astfel strălucirea castelului interior al sufletului omului.

Şi totuşi, inteligenţa şi afectivitatea noastră devin demonice în lipsa acestei căutări şi bucurii de a cere iertare. Inteligenţa şi sensibilitatea noastră devin demonice în lipsa „dispreţuirii” de sine de dragul unei iubiri bazate pe adevăr.

Aş argumenta cu liniuţă această afirmaţie/concluzie dar m-aş lungi prea mult. O exaltare a propriului ego pseudo-argumentând cu încrâncenare că negrul e alb şi binele e rău. Astfel, ajungi să îl vezi pe dracu mai des decât crezi: de fiecare dată când te uiţi în oglindă!

Efectele pervertirii sensului inteligenţei şi afectivităţii sunt observate şi bocite de tot prostu, însă pe mine mă interesează cauza primară şi dinamica internă, nu doar boceala şi bârfa. Mă interesează seminţele stupidităţii, ale egoismului şi orgoliului, ale indiferenţei şi ignoranţei, căci fructele lor de văzut le-am văzut, de gustat le-am gustat. Şi ce fructe pline de urâţenie şi suferinţă în interior produc aceste seminţe de-a lungul timpului.

Mi se întâmplă uneori să evit să mă apropii prea mult de oameni ca să nu dau de această desfigurare şi pervertire a sensului inteligenţei şi afectivităţii lor care le distruge frumuseţea şi nobleţea. Mai pui că sunt chiar ei cei care se mândresc cu asta. Sunt oameni care se zbat mereu între infantilism arogant – stupiditate de lux – barbarie justificată. Un continuu eşec al masculinităţii şi al feminităţii.

Mi se pare bizar cum fiinţa raţională şi sensibilă nu mai resimte grotescul ci doar orgoliul stupid care se revoltă, îşi linge rănile şi vrea sa sfâşie leacul.

Iar leacul este „dispreţul” de sine de dragul unei iubiri bazate pe adevăr.

„Dispreţul” de sine de dragul unei iubiri bazate pe adevăr nu urmăreşte să rănească inima omului ci să o înnobileze, să o dea cu apă şi săpun, cu balsam şi parfum. Vindecă, hrăneşte şi, mai ales, uneşte prin iertare.