Dau ceva din casă acum. O casă cu unele încăperi în care sper să nu mă mai întorc vreodată. Cu încăperi pline de căpcăuni… de bărbaţi căpcăuni. Ispita stă mereu acolo: e mai la îndemână să rămâi bărbat prost dar la adăpost, decât să devii măreţ şi lovit de cele 4 vânturi. Două tipologii de bărbaţi petrec prin camerele alea:

Prima, destul de răspândită pe pământ, e clica de bandiţi. Fără legi interioare care să le dea coerenţă, genul acesta de masculi prăduiesc şi prăpădesc tot ce prind. Sunt cuceritori, însă cuceresc precum cucereau odinioară barbarii teritorii slabe. Bântuie prin propria casă şi prin ale altora pentru a-şi domoli golurile sexuale şi de status. Nu renunţă mereu uşor la conceptul de „familie” deşi unii sunt golani, iar alţii vor să pară. Dacă au noroc, pot trece prin crize existenţiale mai ceva decât Kierkegaard. E singura şansă să mai rămână ceva de capul lor.

Altă specie, cea mai răspândită, sunt majordomii. Din familii relativ bune, educaţi cât să pară că sunt, e bine de ieşit cu ei prin lume. Sunt victimele duduiţelor ce ţintesc hipergamia (statusul). Reprezintă pentru ele atât eterna sursă pentru căsătoria de urgenţă („urgenţele” fiind variate) cât şi banca de sămânţă când se vrea copil. Ei aduc bani în casă, sunt nici prea luminaţi dar nici în beznă, nu prea viteji cu ei înşişi deşi mai fac pe cocoşii. Nu se ştie când şi în ce formă ascunsă vor defecta, căci bunăvoinţa lor suprafaţă e un narcotic chiar şi pentru ei. Labili afectiv (tatăl a fost ori de decor, ori prea dur) se pierd cu succes în masa de bărbaţi fără un contur ferm moral. Se căsătoresc că aşa se face. Cu ei se face o viaţă „fericită”. Genul de „fericire” pe care o poţi obţine şi folosind cocaina sau orice activitate care măreşte nivelul de oxitocină. Cam aceiaşi fericire care-i şi la îndemâna şobolanilor (s-a făcut un experiment, nu îl detaliez ci spun doar concluzia).

Există, bineînţeles, hibrizii între aceste două mari categorii de bărbaţi, cu concentraţii variabile din una sau din cealaltă.

Cum de Principiul Pareto nu scăpăm nici aici, mai există o specie, restrânsă şi anonimă, de bărbaţi. E o a treia specie aproape dispărută. Sunt cei care trăiesc în buza prăpastiei, unde excesele de tot felul îşi pierd graniţele clare şi stau să te înhaţe. Sunt cei care nu te protejează de viaţă, ci te întăresc pentru viitoarele ei lovituri. Sunt Pater Familias.

Un Pater Familias nu e un prestator de servicii materiale, emoţionale, senzuale şi sexuale. Nu este declanşator de oxitocină. Tot ce face nu este doar ca să fiţi „fericiţi” (asta poate şi un şobolan să fie). În schimb, tot ce face face să deveniţi maximul de bun care puteţi deveni. Caută să scoată la suprafaţă tot potenţialul ascuns sub plapuma călduţă a comodităţii şi fericirii ieftine. De asta sunt în buza prăpastiei. E un loc periculos. Un loc ce provoacă uneori răni şi deseori lovituri. Astăzi, Pater Familias e de-a dreptul alungat. Şi totuşi, el a făcut societatea umană să progreseze pas cu pas, să pună ordine în haos chiar şi cu prăbuşirile sale uneori tragice.

Viziunea sa morală îi face braţul ferm, capabil să dărâme şi să construiască. Profunzimea sa interioară sculpteză din greu propria-i inimă pentru a o întări, înfrumuseţa şi oferi. Nu caută să îşi facă familia un succes socio-economic ci să o facă de esenţă tare, căci viaţa are de dat în ei multe topoare. Căci dacă şi-ar pierde forţa morală cu ce ar mai rămâne? O masculinitate castrată şi o familie de impostori.

Uneori te leagă şi te trage după el la deal când o iei agale la vale, alteori se lasă călcat precum treptele de podium să ajungi cât mai sus, iar alteori stă în spate şi îţi suflă cu putere în pânze când corabia s-a obişnuit cu deriva. Feminitatea, când se manifestă ca maternitate (Mater Familias), e cea care generează fiinţa, o pune pe picioare şi îi oferă mereu sanctuar. Un Pater Familias duce această fiinţă umană, cât şi familia sa, la împlinire. Iar odată cu asta împinge societatea spre progres.

Marea problemă e că nu mai construim cu adevărat astfel de bărbaţi şi nici nu îi susţinem pe ăia puţinii care sunt. Preferăm caraghioşii sau groteştii, iar majoritatea feministelor din valul 2 şi 3 cât şi muierile neafiliate ideologic îşi proiectează neajunsurile umane şi feminine personale asupra masculinităţii.

Când dau de bărbaţi şi femei care consideră bărbatul în primul rând ca „prestator de servicii” mi se schimbă culoarea sângelui. Se face negru-tuci. Când totul gravitează în jurul acestui rol, în aceiaşi clipă conceptul şi inima de soţ, de tată şi de familie se degenerează iremediabil. Dacă o femeie nu ştie să preţuiască şi să încurajeze o masculinitate autentică şi-a tăiat singură craca de sub picioare.

Mă întrebam de ce mă înţeleg, în general, mai bine cu femeile trecute de 30 ani şi căsătorite (eventual cu copii). Posibil ca viaţa, în spirit de şagă, să le fi trimis între timp un „reality check”. Cred că nu mai au după ce să se ascundă sau cu ce să se mai mintă, căci în principiu tot ce au vrut au obţinut, sau măcar o versiune acceptabilă. Realizează că această fericire (hipergamia) nu e ce trebuie pentru ele, pentru cuplul lor, pentru copiii lor. Insuficienţa hipergamiei (fanteziile emoţionale şi socio-economice), necesită valorile morale ferme. Nu mai caută status (hipergamia), ci logos (o ordine a valorilor care să structureze şi să reînnoiască continuu toate astea). Logosul este specific inimii de Pater Familias.

Post Views: 555