Crăciunul și Suferința

//Crăciunul și Suferința

Crăciunul și Suferința

NAȘTEREA LUI CRISTOS ÎN SUFERINȚA OMULUI

De ce sufăr ? Această întrebare este piatra de temelie a ateismului și a tuturor apostaziilor. Filozoful Jean Cotureau scria: Nu cred în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar exista, ar fi răul în persoană. Prefer să-l neg pe Dumnezeu, decât să-i pun în spate responsabilitatea răului. Suferința celor nevinovați constitue un dosar împovărător în fața tăcerii lui Dumnezeu iar aparenta lipsă a intervenției Sale devine dovada unui eșec. Suferința inocentului este terenul propice refuzului lui Dumnezeu. Revelator în acest sens este pasajul din Frații Karamazov unde Dostoievski se întreabă: Dacă toți trebuie să sufere pentru a cumpăra cu suferința armonia veșnică, ce vină au copiii? Este de neînțeles motivul pentru care trebuie să sufere. Și de ce și ei trebuie să-și cumpere armonia veșnică cu suferința? Scriitorul Francois Mauriac vede lucrurile cu totul altfel atunci când spune că durerea este un teren plin de gunoi pe care cresc florile cele mai pure ale credinței și ale iubirii. În opera sa La Joie, Georgers Bernanos referindu-se la om și la suferință scrie: Cine caută adevărul omului trebuie să se facă stăpânul suferinței sale. Cu alte cuvinte suferința este ca un fel de foc purificator care arde toate iluziile și îl poate introduce pe om în realitatea sa de creatură marcată de limită. Marele poet tragic Eschil spunea, de asemenea, că înțelepciunea se cucerește prin suferință. Suferința este singurul mijloc valid pentru a rupe somnul spiritului spunea romancierul american Saul Below în opera sa Regele ploii (1959).

Antichitatea: Este teribilă mărturia unui papirus vechi de 2200 de ani înaintea lui Cristos, pe care specialiștii l-au numit în mod simbolic Dialogul unui sinucigaș cu sufletul său. Autorul își vede moartea ca o eliberare, ca o vindecare și ca o mireasmă dulce care aduce alinare în mijlocul suferinței nemiloase a vieții: Moartea este înaintea mea astăzi ca o vindecare pentru bolnav, ca eliberarea pentru un prizonier. Moartea este înaintea mea astăzi ca parfumul unei flori, ca plăcerea dintr-o zi cu soare. De la drama suferinței pleacă un cânt babilonian antic care se întreabă: Cine poate cunoaște gândirea zeilor cerului? Proiectul zeului oceanului abisal cine poate să-l pătrundă? Unde pot muritorii să înțeleagă comportamentul unui dumnezeu? Adesea aceste întrebări cad în gol fără să aibă un răspuns și omul se regăsește singur sub un cer mut. Filozoful grec Epicur nu înțelege atitudinea divinității și îndoielile sale au ajuns la noi așa cum ni le-a transmis scriitorul creștin Lactanțiu în lucrarea sa De ira Dei (cap.13): Dacă Dumnezeu vrea să înlăture răul și nu poate atunci este neputincios. Dacă poate și nu vrea, atunci este ostil față de noi. Dacă vrea și poate atunci de ce există răul și nu este eliminat de El?

Cauzele revoltei: motivele revoltei împotriva lui Dumnezeu în occident sunt strâns legate de ideea pe care omul și-a făcut-o despre puterea lui Dumnezeu și despre tăcerea Sa. Omul timpurilor moderne nu poate suporta un Dumnezeu atotputernic, judecător și indiscret care pretinde să cunoască și gândurile cele mai intime și care citește în profunzimea inimii. Acest Dumnezeu trebuie să moară spunea Nietzsche căci omul nu poate suporta un astfel de martor.

Spinoza:  Pentru Spinoza esenţa lui Dumnezeu este atotputernicia Sa, pentru că El își este sieşi cauză și cauza a tot ce există. Este o atotputernicie absolută pentru că Dumnezeu este absolut. Dumnezeu fiind fiinţa perfectă, trebuie spus că atributele Sale sunt perfecte și nu sunt limitate de nimic. Pentru Spinoza puterea este atributul principal al lui Dumnezeu.

Leibniz: Ideea fundamentală pe care Leibniz își construiește sistemul intelectual este ideea atotputerniciei lui Dumnezeu care creează cea mai bună lume posibilă. Dacă omul vede aici pe pământ suferință și necazuri, acest lucru se datorează orizontului său limitat și de aceea are nevoie de o mai mare putere de înțelegere și de nevoia de a se situa din perspectiva lui Dumnezeu. În gândirea lui Leibniz Dumnezeu și suferința converg spre o armonie superioară.

Descartes: Descartes insistă asupra atotputerniciei lui Dumnezeu care nu este limitată de nimic. Decartes este la originea explicației mecaniciste a lumii care și-ar fi sieși suficientă, respingând astfel cauzele finale și explicând toate fenomenele prin legile mecanice. Mecanismul nu are nevoie să recurgă la Dumnezeu. Se simte la Descartes o voință de a separa cât mai mult posibil natura de Dumnezeu. De aceea pericolul mecanicismului este faptul că el poate conduce la ateism, ceea ce nu este intenția lui Decartes.

J.P.Sartre: Ateismul lui Sartre are mai degrabă cauze morale decât metafizice şi pleacă de la celebra declaraţie a lui Ivan din romanul Fraţii Karamazov a lui Dostoievski: Dacă Dumnezeu nu ar exista totul ar fi permis. Dacă Dumnezeu nu există, omul este creatorul propriilor valori și al criteriului binelui și răului. J.P.Sartre este conştient de imposibilitatea filozofică de a dovedi non-existența lui Dumnezeu. De aceea putem vorbi la el de un ateism moral și de un agnosticism metafizic. În una din piesele lui Sartre, Goetz strigă: Oare mă auzi Dumnezeule surd? Iar dacă Dumnezeu tace, cum va putea omul să-l asculte? Și oare tăcerea lui Dumnezeu în istorie nu este semnul că El este absent sau poate chiar inexistent? La sfârșitul războilului Sartre declara: Domnilor, Dumnezeu este mort. Originea acestei atitudini la Sartre se află în imaginea unui Dumnezeu nedrept care îl limitează pe om. Limitele omului sunt o nedreptate inacceptabilă căci obstaculează forţa creatoare a libertăţii. În spatele gândirii lui Sartre se află ideea unui Dumnezeu nedrept care îngrădește și sufocă libertatea omului. Omul este fiinţa care nu suportă să fie ceea ce este pentru că este o fiinţă care nu poate accepta nici o limită.

Feuerbach: Feuerbach consideră că ideea de Dumnezeu este cauza suferinţelor omului. De fapt Dumnezeu nu există, este doar o proiecţie mentală a omului. La Feuerbach suntem în prezența unui ateism psihologic. Acestă proiecţie mentală a omului prin care el își imaginează existența unui Dumnezeu este cauza alienării și a tuturor suferinţelor. Dumnezeu nu este decât o fiinţă fictivă, rezultatul unei proiecţii umane. Feurebach reproşează religiei că îl pune pe Dumnezeu în locul omului și că opune perfecţiunii divine nulitatea și mizeria umană. Omul este alienat prin faptul că se trezeşte deposedat de ceva ce îi aparţine. Ateismul lui Feuerbach vrea în mod esenţial să reaşeze lucrurile în ordine repunâdu-l pe om în locul lui Dumnezeu căci acest loc aparţine în mod originar omului. Autorul neagă existența lui Dumnezeu pentru a putea restitui omului adevărata sa natură cu toate calităţile sale de care Dumnezeu l-a despuiat. Suferinţa și nedreptatea făcută omului constau în faptul că fiinţa fictivă Dumnezeu este valorizată în timp ce fiinţa umană reală este devalorizată.

Nietzsche: Dacă Dumnezeu există, nici un om nu ar suporta să nu fie Dumnezeu este într-un fel esenţialul filozofiei lui Nietzche. Nietzsche va spune că religia este un caz de alterare a personalităţii și un proces de depreciere a omului. Morala creştină care decurge din credinţa în Dumnezeu a menţinut omenirea în suferinţă și într‑o stare inferioară. Pentru că morala creştină l-a ținut sclav pe om, Supraomul va trebui să institue o morală nouă dincolo de bine și de rău. Supraomul lui Nietzsche este animat de voinţa de putere și de dorința de a ocupa locul lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeul creştin și morala sa au creat o lume plină de defecte, Supraomul prin voinţa sa de putere are vocaţia de a crea o lume nouă cu noi valori în care omenirea să nu mai sufere și să‑și depășească condiţia jalnic.

Albert Camus: . A. Camus este turmentat de ideea lui Dumnezeu și de aceea scrie în Omul revoltat: nimic nu poate descuraja apetitul divinității din inima omului. Suferința umană datorată absenței lui Dumnezeu constitue un lait motiv al operei sale. În opera sa Le malentendu Dumnezeu păstrează tăcerea, nu răspunde la chemarea Mariei care lansează aceste cuvinte: Oh! Dumnezeul meu! Nu pot să trăiesc în acest deșert! (….) Ai milă de mine, întoarce-te spre mine! Auzi-mă, dă-mi mâna ta! (…). Camus este un filozof al luminilor și vede în credința religioasă saltul în irațional care deturnează spiritul de la realitate, unde omul își neagă rațiunea și conștiința sa lucidă. Ceea ce fortifică necredința autorului este observarea suferinței copiilor. Îi este imposibil să înțeleagă și să explice suferința și moartea copiilor. Absurditatea răului inerent existenței umane constitue una din principalele teme ale romanului Ciuma. Revolta este refuzul puterii nedrepte, al puterii care menţine omenirea în suferinţă și se înscrie în registrul refuzului puterii tiranice. Revoltatul neagă puterea creatorului pe care o consideră cu atât mai nedreaptă cu cât este mai atotputernică precum în religia iudeo-creştină. Această atotputernicie a lui Dumnezeu nu face decât să crească și să agraveze scandalul suferinţei universale. De aceea revoltatul este ispitit să recreeze universul în maniera sa după ce l-a destituit pe Dumnezeu.

Dilema omului: S-a constatat că mulți creștini îl consideră pe Dumnezeu ca fiind îndepărtat, că trebuie să i te supui din frica de iad, că cele zece porunci sunt negative, iar în final Dumnezeu a devenit acela care te împiedică să fii fericit. Omul modern se simte abandonat sau chiar uitat de Dumnezeu, suferința fiind semnul cel mai vizibil și mai evident al acestei veșnice dileme a omului: dacă Dumnezeu există și este atotputernic și plin de iubire atunci de ce suferința ? Revolta este condamnarea lui Dumnezeu în numele dreptății și al ororii față de suferință. Faptul că s-ar putea ca cineva să locuiască în cer nu îl privește pe om, afirmă Simone de Beauvoir. În filmele sale Ingrid Bergman transpune tăcerea lui Dumnezeu în relațiile dintre oameni, după cum vedem în filmul Jocurile verii, unde Maria care și-a pierdut iubitul declară rece: De vreme ce Dumnezeu nu se ocupă de mine, nici eu nu mă ocup de El. O muncitoare din cartierele mărginașe ale Parisului striga: Dacă este cineva deasupra noastră merită să fie pedepsit.

Greșeala: eroarea fundamentală constă în faptul de a-l închide pe Dumnezeu în descrierile umane sensibile și raționaliste. Atotputernicia lui Dumnezeu rămâne descrisă în cadrul experienței limitate a omului în care își imaginează mereu puterea ca fiind o cantitate mereu mai mare. În final omul ajunge să facă din Dumnezeu o super-creatură deși rămâne în ordinea creaturii, îl recrează pe Dumnezeu după imaginea omului. Omul este incapabil să înțeleagă că nu se poate pune în exteriorul lui Dumnezeu pentru a-l judeca pe Dumnezeu deoarece omul nu există decât prin raportul său cu Dumnezeu. Toate mediocritățile creștinismului se află la originea revoltei ateismului. Revolta împotriva lui Dumnezeu s-a afirmat ca reacție la scandalul unui Dumnezeu impus și al unei religii forțate având o anumită idee despre Dumnezeu. O perioadă de timp omenirea a asistat la coșmarul binelui forțat și orice bine forțat se transformă în rău de unde și cuvintele drastice ale Sf. Ioan Crisostom: Acela care ucide sau forțează un eretic comite un păcat de neiertat. De multe ori creștinismul oficial apare apare ca o religie a legii și a pedepsei, care se traduce prin interdicții și sancțiuni. Toate acestea desfigurează imaginea lui Dumnezeu, care este văzut sub forma Judecătorului nemilos ce pregătește din veșnicie chinurile iadului. Dumnezeul revelației nu are nimic comun cu Tatăl teribil împotriva căruia se revoltă umanismul ateu.

Răspunsul lui Dumnezeu: Revolta este comprehensibilă când izvorăște din întâlnirea cu suferința. Dar suferința îl surprinde pe om când ea lovește pe cel inocent și atunci omul nu mai înțelege nimic. Numai credința îl conduce pe om la acest punct ineluctabil care spune că noi l-am condamnat pe Dumnezeu: vor privi la cel pe care l-au străpuns (In 19,37). În fața Inocentului cu toții suntem niște monștrii. A recunoaște oroarea răului absolut și a menține în același timp infinita bunătate a lui Dumnezeu este una din cele mai redutabile provocări făcute creștinismului. Creștinul nu poate nega refrenul din Geneză atunci când Dumnezeu vede că totul este bun. În fața răului, a persista în credința în bunătatea lui Dumnezeu pare ceva paradoxal. Singura cale de adevăr este aceea de a se uni cu strigătul lui Dumnezeu lansat lui Dumnezeu în umanitatea lui Cristos de pe cruce. Paul Claudel are o frază foarte sugestivă și adevărată: Dumnezeu nu a venit să explice suferința, a venit să o umple cu prezența sa. La fel și teologul Hans Kung observă foarte fin că Dumnezeu nu ne protejează de orice suferință, dar ne susține în orice suferință. Binele suprem acționează sub forma atracției. Acest bine provoacă o sete, o așteptare, un apetit, o atracție spre plenitudine. Răul și suferința există pentru că omul este capabil să reziste atracției binelui suprem. Propriul libertății umane este puterea de a spune nu și este singura poartă de ieșire pentru gândire în fața enigmei răului.

Simpla reflecție intelectuală nu este suficientă pentru a răspunde la problema suferinței și de aceea omul trebuie să facă apel la actul de credință, la acea reînnoire a minții prin Cristos despre care vorbește sf. Paul (1Cor 2,16). Conflictul dintre ideologiile secularizate, sistemele filozofice și teologice nu au o soluție și de aceea este nevoie de un al treilea partener de dialog care este Duhul Sfânt Mângâietorul și Apărătorul pentru ca omul să se privească cu ochii lui Dumnezeu.

Nu trebuie gândit că Dumnezeu este vinovat de suferinţa din lume, ci trebuie gândit ce legătură există între Dumnezeu și suferinţă sau cum îl afectează pe Dumnezeu suferinţa, aşa cum spunea Kierkegaard: Când Scriptura spune că Dumnezeu locuieşte într-o inimă zdrobită, nu este vorba de un raport momentan, întâmplător și tranzitoriu, ci dimpotrivă, despre semnificaţia esenţială a suferinţei în relația cu Dumnezeu. Scrisoarea Sf. Paul către Filipeni, cheia de boltă în ceea ce privește despuierea și golirea lui Dumnezeu de sine însuși, explicitează legătura lui Dumnezeu cu suferința omului: ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului (…) s‑a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce (Fil 2,6-11). Omnipotența divină se despoaie de bună voie, renunță la orice putere, dar mai ales la voința de putere. Nu am venit să fiu slujit, ci ca să slujesc spune Isus. Există o diferență radicală între Dumnezeul revelat pe cruce și concepțiile omenești despre Dumnezeu. Omnipotența lui Dumnezeu este nebuna iubire a lui Dumnezeu care se golește de sine însuși și nu numai că distruge răul și moartea, ci le asumă cu moartea pe moarte călcând. Lumina adevărului lui Dumnezeu țâșnește dintr-un Adevăr răstignit și înviat. Contextul în care i se poate aplica lui Dumnezeu paradoxala noțiune a unei slăbiciuni de neînvins este aceea a suferinței nevinovaților, a copiilor anormali, a accidentelor absurde. Singurul răspuns adecvat este acela că Dumnezeu este atotputernic în slăbiciune, că nu poate decât să sufere împreună cu noi și suferința este pâinea pe care Dumnezeu o împarte cu oamenii.

Faptul că omul este liber nu înseamnă că el este cauza propriei mântuiri, ci că Dumnezeu însuși nu-i poate forța iubirea. Din cauza iubirii Sale nebune pentru om Dumnezeu renunță la atotputernicia sa: Tatăl este Dragostea care răstignește, Fiul este Dragostea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neînvins a Crucii. Această slăbiciune a lui Dumnezeu triumfă asupra puterii morții și a iadului. Tatăl vorbește prin Fiul, prin Cuvânt dar acest Cuvânt nu copleșește, ci își mărturisește doar apropierea: Iată, stau la ușă și bat (Ap 3,20). Dumnezeu acceptă să fie refuzat, nerecunoscut, alungat sau evacuat din propria lui creație și a ajuns până acolo încât pe cruce Dumnezeu a ținut partea omului împotriva lui Dumnezeu. Creștinul știe că este un mizerabil, dar el știe că este cineva și mai mizerabil, acest cerșetor de iubire care stă la poarta inimii: Iată, eu stau la ușă și bat, de va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, eu voi intra la el și voi cina cu el și el cu mine (Ap 3,20).

 

 

By |2018-09-08T16:22:38+00:00decembrie 3rd, 2017|Categories: Credință și spiritualitate|0 Comments

About the Author:

TIBA Iosif
Iosif Tiba Paroh S-a născut la 6 mai 1969 la Oțeleni, județul Iași. A urmat cursurile elementare și gimnaziale la București, absolvind apoi Liceul Petru Maior din București în 1988. A obținut Licența Canonică în Teologie la Institutul Sf. Toma de Aquino în 2001, a obținut Doctoratul în Teologie la Universitatea București – Institutul Teologic Sf. Tereza în 2012 A frecventat cursurile de filozofie și teologie la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași (1991-1994) și Institut d Etudes Theologiques (1995-1998) (Bruxellles, Belgia), pe care l-a absolvit în 1998. A fost hirotonit preot la 27 iunie 1999 în Catedrala romano-catolică Sf. Iosif, din București, prin impunerea mâinilor IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București. Este încardinat în Arhidieceza Romano-Catolică de București – Comunitatea Emanuel. 1999 – 2000: Preot student și colaborator (Touluse — Franța) 2000 – 2001: Preot vicar la Parohia Sf. Nizier (Lyon — Franța) 2001 – 2002: Preot vicar la Parohia Sf. Anton (București) 2002 – 2005: Preot vicar la Parohia Sf. Francisc (București) 2005 – 2006: Preot vicar la Parohia Sf. Martin (Paris — Franța) 2006 – 2009: Preot vicar la Parohia Sf. Francisc (București) 2006 – 2012: Capelan Universitar 2007 – 2012: Preot Profesor la Institutul Teologic Sf. Tereza (București) 2009 – 2012: Preot vicar la Parohia Adormirea Maicii Domnului (București) 2012 – 2015: Preot paroh la Parohia Sf. Lucia (Greci — Tulcea) 2015 – 2016: Preot colaborator la Parohia Sfântul Francisc de Assisi (Militari-Crângași – București) 2015 – a.c.: Administrator parohial la Parohia Sfântul Francisc de Assisi (Militari-Crângași – București)

Leave A Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.